Ionut face o recenzie in 4-5 episoade a unei carti impresionante si realiste - The Secret Race: Inside the Hidden World of the Tour de France: Doping, Cover-ups, and Winning at All Costs, scrisă de Tyler Hamilton împreună cu Daniel Coyle. Va recomandam sa cititi recenzia si cartea . Liber la comentarii!

”You can tell a rider’s fitness by the shape of his ass and the veins in his legs.” (36). Astfel de amănunte observa Tyler Hamilton la Armstrong și la alți cicliști de top, precum Greg LeMond, Viatcheslav Ekimov sau Raúl Alcalá în luna mai a anului 1994, la startul Turului DuPont, o cursă de 12 zile și cu 1000 de mile de parcurs; cu siguranță cea mai importantă cursă din scurta sa carieră de până atunci.

Spre deosebire de Lance, care căpătase deja un renume (acesta devenise campion mondial cu un an mai devreme, la Oslo) Tyler intrase în această cursă doar pentru a-și testa forțele și limitele într-o competiție în care avea ocazia să concureze alături de cicliștii profesioniști. În prologul turului, Tyler reușește totuși un rezultat surpriză, terminând al 6-lea într-o etapă de contratimp individual. Iată cum descrie Hamilton cele simțite în acea zi: „ M-am lansat de pe rampa de pornire tăind prima curbă cu viteză maximă, cu Carmichael (directorul) urmându-mă în mașina echipei. Am continuat să forțez, ajungând la limită și rămânând acolo. Știu că îmi ating limita atunci când simt în gură un ușor gust de sânge, și așa am continuat, la limita maximă. Acesta este momentul care m-a făcut să iubesc cursele de ciclism; motivul pentru care și acum iubesc ciclismul – misterioasele surprize care se pot produce atunci când dai tot ce poți. Îți forțezi limita maximă – atunci când mușchii îți urlă, atunci când inima este gata să explodeze, atunci când simți acidul lactic infiltrându-se în obraji și în mâini – și atunci îți forțezi limita mai departe și apoi ceva și mai departe, pentru ca într-un final să se întâmple. Uneori cedezi, alteori atingi acea limită doar pentru a nu fi în stare să treci peste ea. Uneori însă reușești să o depășești și astfel ajungi într-o zonă în care durerea se intensifică atât de mult încât pur și simplu te faci nevăzut, dispari. Știu că sună cumva zen, dar chiar asta simți.” (38).

A doua zi, rulând alături de ceilalți rutieri, Tyler se așteaptă să primească oarece aprecieri și felicitări de la cei din pluton. Totuși, acestea se lasă așteptate. La un moment dat însă, de tânărul Tyler se apropie cineva. „ Apoi, după vreo 10 mile parcurse, am simțit o bătaie prietenească pe umăr. M-am întors și am văzut fața lui Lance, la două lungimi distanță de a mea. M-a privit direct în ochi. ”Hey, Tyler, ai făcut o cursă bună ieri.” ”Mersi.” am răspuns. A dat din cap. Ceva s-a produs între noi – respect? Recunoaștere? Orice ar fi fost, am avut un sentiment cool. Pentru prima dată, am avut sentimentul că aș putea să aparțin/ că aș putea să fac parte din pluton.” (39-40).

Adevărul este că Hamilton fusese destul de impresionat de texan în timpul acelei curse. Mulți îl considerau pe Lance ca fiind un tip încrezut și ușor obraznic; lucruri până la urmă nu departe de realitate. Lui Tyler i-au plăcut însă energia texanului, precum și stilul său direct, in your face. Spre exemplu, atunci când lumea îl întreba dacă se consideră a fi un nou Greg LeMond, Lance obișnuia să răspundă: ”Nu, eu sunt primul Lance Armstrong.” Circulau în pluton o groază de povești despre Lance, iar toate puteau fi rezumate în următorul fel: Lance era pur și simplu Lance, acel cowboy american încăpățânat, pus pe dărâmarea zidurilor impuse de ciclismul european. Iar Hamilton era de-a dreptul încântat atunci când auzea aceste povești, mai ales că visele sale băteau, de asemeni, la porțile ciclismului continental.

Totuși, adevărata probă pentru orice rutier era Turul Franței, cea mai dificilă competiție ciclistă din lume, o cursă la care, în vara lui ’94, Hamilton privește la TV cum Lance, cel atât de puternic cu doar câteva luni în urmă, este pur și simplu spulberat de către Miguel Indurain, într-o etapă de contratimp. Tyler realizează în acel moment un adevăr cu dublă semnificație: ”Auzisem mereu că Turul Franței este dificil, doar că abia atunci am realizat nivelul inimaginabil al forței, al rezistențeiși al suferinței pe care îl cere. Totodată, acesta a fost momentul în care am realizat că, mai mult ca orice, voiam să particip la această cursă.” (42).

Cam în această perioadă, Tyler Hamilton primește un telefon de la Thomas Weisel, bankerul multimilionar care dorea să formeze o echipă americană de ciclism, îndeajuns de valoroasă ca să câștige Turul Franței. Hamilton semnează un contract cu echipa nou creată (Montgomery Bell). Obiectivul lui Weisel era limpede: până în ’97 echipa trebuia să fie invitată să participe la ”Tour de fucking France”! Între timp, Hamilton & Co. aveau să ruleze în tot felul de curse organizate mai ales în State, pentru ca, în ’96, Weisel să semneze un contract de sponsorizare pe 3 ani cu U.S. Postal. Totul era pregătit pentru performanță, așa că echipa americană pornește cu gânduri mari spre Europa, tărâmul ciclismului adevărat.

Pe bătrânul continent, lucrurile nu au mers însă prea bine pentru U.S. Postal Service-Montgomery. În ciuda scuzelor de tot felul, adevărul era unul singur: echipa americană era pur și simplu strivită în curse; nu numai că nu reușeau să câștige, nu numai că pierdeau fiecare cursă. Felul în care eșuau era îngrijorător. În cuvintele lui Tyler, ”dacă treci linia de sosire în primul grup, primești un A: poate că nu ai câștigat cursa, dar cel puțin nu ai fost lăsat în urmă. Dacă ești în al doilea grup, primești un B – nu e extraordinar, dar e departe de a fi dezastruos; ai fost lăsat în urmă o dată. Dacă ești în al treilea grup primești un C și așa mai departe. [...] Ca echipă, Postal primea mereu D-uri și F-uri.” (47). Motivul acestei situații dezastruoase îl constituia, în principal, nivelul extrem de ridicat al cicliștilor europeni. Pentru Tyler, ceea ce reușeau să facă aceștia în curse era pur și simplu inimaginabil. Tipii aceia erau în stare să atace de unii singuri, ținând în șah ore în șir întreg plutonul. Puteau, de asemenea, să se cațere cu viteze incredibile (chiar și cei care nu aveau un fizic de cățărător) și să concureze la nivelul lor maxim zi de zi. Ciclistul prototip în acest sens era Bjarne Riis, un danez masiv căruia i se spunea Vulturul. Prezența lui Riis în pluton era una de efect: înalt, solid și cu niște ochi albaștri din care rar clipea; mereu extrem de concentrat de parcă se afla în transă. Hamilton era impresionat; cu atât mai mult cu cât Riis nu era la prima tinerețe, iar cariera sa de până la 31 de ani fusese una normală. De prin 1996 însă, Riis trecuse de la normal la incredibil! Cum era posibil așa ceva?

Prima parte a recenziei o puteti citi aici.

Tweet

• < Prev
• Next >