Ionut face recenzia unei carti impresionante si realiste - The Secret Race: Inside the Hidden World of the Tour de France: Doping, Cover-ups, and Winning at All Costs, scrisă de Tyler Hamilton împreună cu Daniel Coyle. Va recomandam sa cititi recenzia si cartea . Liber la comentarii!

”Here’s a motto for my generation of cyclists: Sooner or later everybody gets popped. It’s not that the testers suddenly became Einsteins, though they did get better. I think it has more to do with the odds over the long run. The longer you play hide-and-seek, the more likely it is that you’ll slip, or they’ll get lucky.”

Nu cred că Tyler Hamilton a scris această carte pentru a se disculpa, nici pentru a-și motiva deciziile îndoielnice din timpul carierei sale de ciclist și nici măcar pentru a-l înfunda odată pentru totdeauna pe Lance Armstrong. Cel mai probabil, Hamilton a scris această carte pentru simplul motiv că a fost depistat pozitiv la unele controale anti-doping. Evident, Hamilton nu este singurul ciclist aflat în această situație. Diferența o face faptul că, dacă majoritatea a decis să lupte cu înverșunare pentru a-și dovedi ”nevinovăția”, negând până la refuz evidența probelor, Tyler (deși inițial pornit pe același drum al negării, drumul obișnuinței, parcurs în atâția și atâția ani de ciclism profesionist) face o mișcare de 180 de grade, o mișcare a conștiinței, alegând calea eliberatoare a adevărului.

Pentru Tyler Hamilton, această mișcare spre adevăr nu a fost una bruscă, necondiționată. Puterea obișnuinței este mare, iar în ciclismul anilor despre care scrie Hamilton negarea și reformularea realității definea normalitatea. În clipa în care un ciclist este depistat pozitiv i se deschid în față două drumuri, o bifurcație. În puținele momente de acalmie, înainte de izbucnirea furtunii mediatice, te înfunți mai întâi cu imboldul de a spune adevărul. Tyler recunoaște că i-ar fi plăcut să scrie că acele clipe le-a petrecut gândindu-se cu adevărat la o mărturisire completă. Adevărul este însă că nu a luat niciun moment în considerare această variantă.

”Confession felt impossible, unthinkable, an act of insanity. Not just because I’d spent years playing the game, telling myself that I wasn’t a cheater, that every-body did it. Not just because it would mean the shame of being exposed, or the loss of my team and contract and good name, or having to tell my parents. Not just because confession would implicate my friends, possibly end the careers of my teammates and staffers – after all, it wasn’t like I’d done all this solo. But mostly because the charge didn’t make any sense to me. The UCI was claiming I had someone else’s blood in my body – and I was 100 percent sure that I didn’t. Should I ruin my life and others’ lives by pleading guilty to something I hadn’t done? To me, the answer was clear: No.”

Sigur că, într-o anumită măsură, atitudinea lui Hamilton poate intriga. Un tip care vreme de 8 ani s-a dopat sistematic nu poate pretinde cu seninătate că ar fi nevinovat (chestiune de altfel acceptată de către Tyler). Dopajul în ciclism este însă o problemă care trebuie înțeleasă, acceptată sau chiar atacată doar contextual. Datorită contextului (și a presiunii) au fost trecute sub tăcere testele pozitive ale lui Armstrong din 1999 și 2001. În vorbele lui Tyler: Lance domina sistemul…ei bine, Lance era sistemul! Datorită aceluiași context, de data aceasta nefavorabil, Tyler se vede nevoit să ducă singur aceeași bătălie. Situația unui ciclist acuzat de dopaj este destul de complicată și extrem de complexă. Un aspect important, de factură psihologică, ar putea fi exprimat astfel: cicliștii nu au impresia că au făcut ceva greșit, așadar nu consideră că ar avea ceva de mărturisit. Într-adevăr, venind dintr-o lume și din mijlocul unui pluton familiarizate cu practicile dopajului, un ciclist profesionist percepe realitatea și normalitatea complet diferit față de noi toți. Pe de o parte, toți acceptă în tăcere regulile jocului, concurând după criteriile impuse de lumea închisă a ciclismului. Pe de altă parte, în momentul în care unul dintre membrii ”frăției” este deconspirat și arătat cu degetul, toți ceilalți acceptă și îmbrățișează ghinionul acestuia ca pe un sacrificiu necesar bunului mers al societății pe care o formează.

Într-un fragment tulburător, Hamilton scrie: ” Getting popped makes you go a little crazy. You’ve spent your career inside this elite brotherhood, this family, playing the game alongside everybody else when suddenly-whoosh, you’re flushed into a world of shit, labeled ”doper” in headlines, deprived of your income, and- here’s the worst part- everybody in the brotherhood pretends that you never existed. You realize you’ve been sacrificed to keep the circus going; you’re the reason they can pretend they’re clean.”

De aici, pasul spre depresie, spre deznădejde și spre probleme personale de tot felul este mic. Pantani a trecut prin toate acestea; la fel și Jorg Jaksche, Floyd Landis sau Jan Ullrich în momentul în care au fost depistați pozitiv și suspendați. Nici Hamilton nu a fost scutit de aceste neplăceri, cu toate că, atât cât s-a putut, a luptat pe toate căile împotriva acuzelor aduse. Totul a fost însă în zadar. Tyler avea să suporte suspendarea de 2 ani dictată de USADA. Între timp explodează și Operațiunea Puerto, ”afacere” care scoate la iveală întregul sistem de dopaj condus de către doctorul Fuentes (nume de cod, sute de pungi de sânge, refrigeratoare, substanțe dopante de tot felul, etc). În momentul în care Hamilton a fost conectat la Operațiunea Puerto numele său a devenit pur și simplu toxic. Lucrurile s-au desfășurat după același sistem: să-i sacrificăm pe unii, să-i punem la adăport pe ceilalți iar ciclismul să-și continuie drumul. Notă: ca exemplu, calendarul de competiții al lui Hamilton, descoperit printre documentele lui Fuentes, a fost dat publicității, în vreme ce materiale similare ale unor rutieri mai tineri, precum Alberto Contador, au fost ascunse de ochii lumii.

Exilat de lumea ciclistă de top, Hamilton revine semnând un contract cu micuța echipă italiană Tinkoff, care alesese strategia de a semna cu foști cicliști suspendați. Pregătindu-și revenirea pentru Turul Italiei din 2007, Tyler este forțat să se retragă din competiție, cu o zi înainte de start. UCI făcuse presiuni asupra echipelor ce aveau în componență rutieri ”cu probleme”. Deviza era aceeași: ”să pretindem că facem curat în ciclism”.

Hamilton își încheie contractul cu Tinkoff, în toamna acelui an semnând cu și mai mica echipă americană, Rock Racing. Concurând mai degrabă ”curat” (și asta nu din considerente morale, ci pur și simplu pentru că, izolat în SUA, Hamilton nu mai avea legăturile de altădată), Tyler se alătură plutonului în curse de importanță secundară. În treacăt fie spus, plutonul l-a reprimit pe Tyler cu sentimente împărțite. Unii cicliști l-au încurajat, arătându-și suportul (Chechu Rubiera), alții, asemeni lui Jens Voigt (de altfel, un tip prietenos) au preferat să evite contactul cu un ”dopat”. Animat de un oarecare sentiment de frustrare, Hamilton reușește câteva victorii importante, triumfând în Turul Quinghai Lake și în U.S. National Road Race Championship. Totuși, orice victorie era umbrită de realitățile trecutului, de imaginea ciclistului dopat. Ajuns la final de carieră, cu un trecut pătat, cu participări în competiții minore, fără o locuință stabilă și cu o relație sentimentală eșuată, Hamilton se adâncește în vechea depresie, căpătând și obiceiul de a bea ușor peste măsură. În fine, la început de 2009, Hamilton este depistat pozitiv pentru ultima dată (luase un substitut naturist pentru medicamentele contra depresiei), în condițiile în care nici precauția sa nu mai era cea din anii precedenți. Susținând o conferință de presă, Tyler Hamilton își anunță retragerea din ciclism. Totodată, Tyler decide să vorbească deschis celor prezenți despre depresia sa, admițând că a luat acel medicament conștient fiind că avea o substanță interzisă în compoziție. Eliberat, Tyler Hamilton se retrage în Boulder, încercând să-și refacă viața, lăsând în urmă lumea ciclismului profesionist.

M-am gândit adesea la felul în care ar trebui să închei prezentarea acestei cărți. Am ales să mă opresc la acest moment, momentul retragerii lui Tyler. Într-un fel, tocmai din acest punct începe partea cu adevărat interesantă a cărții, partea ”polițistă” a unei cărți care, așa cum spune un redactor Sport magazine, l-a înfundat în cele din urmă pe Lance Armstrong. Este drept că rolul jucat de Hamilton în decizia UCI de a-i retrage toate cele 7  Tururi texanului, excuzându-l pe viață din competițiile sportive, a fost important. Hamilton a făcut depoziții complete în fața celor de la USADA (Tygart, Novitsky); a apărut de asemeni în emisiunea 60 Minutes Sports, acolo unde nu a evitat să răspundă deschis la nicio întrebare adresată. Urmările nu s-au lăsat așteptate, episodul confruntării lui Tyler cu un Lance intimidant și amenințător dintr-un restaurant din Aspen devenind celebru. Cartea conține de asemeni un capitol adăugat ulterior deciziei UCI asupra lui Armstrong, în condițiile în care prima variantă a volumului apăruse în august 2012, așadar cu câteva luni înaintea deciziei respective.

Din punctul meu de vedere, o carte precum cea scrisă de Tyler Hamilton este un ”document” perfect pentru a înțelege situația ciclismului din acea perioadă și dilemele rutierilor acelor ani. Tyler nu a fost un campion absolut, o figură legendară, intangibilă. Hamilton a fost un membru al plutonului, un ciclist cu momente bune și mai puțin bune în carieră; cu vârfuri de formă, cu accidentări, cu ghinioane și cu oportunități; un om normal, am putea spune. După mine, tocmai această normalitate oferă credibilitate cărții lui Hamilton. Relatările unui campion suprem s-ar poticni probabil în tendința de a evidenția efectul și bucuria victoriilor constante, a supremației. Însă, într-o poveste în care avem de-a face cu dopaj, cu secrete bine ascunse de ochii lumii, cu legi nescrise și cu ierarhii stabilite prin presiune psihologică, vocea unui ciclist bun, dar nu ”de pluton” oferă tonul potrivit unei discuții despre latura problematică a acestui sport. Trișarea și sfidarea regulilor fair-play-ului ar trebui, evident, descurajate în sport. Dilemele apar abia în momentul în care regulile jocului se schimbă și te vezi astfel nevoit să faci anumite compromisuri pentru a ține pasul. Cine este responsabil pentru aceste schimbări? Aproape că nici nu mai contează, atâta vreme cât omul este adesea guvernat de mândrie, de încăpățânare, de orgoliu, de bani, de nevoia de a domina…în fine, de nevoia de a învinge cu orice preț.

 Un interviu cu autorii cărții.

Povestea spusă pe scurt chiar de către Tyler.

Tyler în acțiune, sub al său motto definitoriu: ”I’m good at pain.”

Pentru cine nu a văzut deja interviul confesional al lui Armstrong din timpul emisiunii lui Oprah; prima parte dezvăluie un Lance complet diferit față de cel cu care am fost obișnuiți în toți acești ani, un Lance încolțit.

Primele noua părți ale recenziei le găsiți aici: I - intrand in joc, II - apartinand de pluton, III - Introducere in dopaj, IV - Lance, V - Turul renasterii,VI-Sangele castigator, VII-Schimbari, VIII - Brainpower, IX - Intrigi si reglari de conturi.

Acesta a fost si ultimul episod al recenziei. Va invitam sa cititi cartea, pentru ca merita!

Tweet

• < Prev
• Next >