Print 

Ionut face recenzia unei carti impresionante si realiste - The Secret Race: Inside the Hidden World of the Tour de France: Doping, Cover-ups, and Winning at All Costs, scrisă de Tyler Hamilton împreună cu Daniel Coyle. Va recomandam sa cititi recenzia si cartea . Liber la comentarii!

În octombrie 1996 Tyler Hamilton era șocat să afle vestea că Lance Armstrong fusese diagnosticat cu cancer testicular, afecțiune care i se dezvoltase atât în abdomen, cât și în creier. Fotografiile cu Lance fără păr, slăbit și speriat l-au tulburat pe tânărul ciclist american, care cu doar câteva luni mai devreme îl văzuse pe Lance, în varianta sa puternică și invincibilă, câștigând Turul DuPont.

lance armstrong cancer

 La începutul lui 1998, Lance se afla alături de toți componenții echipei U.S. Postal în California, în primul cantonament de antrenament al sezonului. Toți, inclusiv Tyler, se întrebau dacă Lance a rămas același Lance; dacă boala i-a diminuat capacitățile sportive și i-a schimbat atitudinea și caracterul. …aveau să primească răspunsul în chiar prima zi de antrenament.

„”Fuck you all!” Lance yelled and he took off, causing all of us to chase him. He was pretty strong, too – we had to work hard to bring him back. ”That all you fuckers got?” he asked when we caught him . ” You pussies gonna let Cancer boy kick your ass?” I was relieved. [...] he seemed utterly the same, with the same old aggression, that fists-up attitude.” (87-88).

Lance Armstrong în 7 pași

Punând cap la cap cele scrise de Tyler Hamilton în cartea sa The Secret Race despre Lance, am adunat 7 caracteristici esențiale ale celebrului ciclist american:

1. Atunci când Lance decidea să se implice într-o anumită acțiune, de orice fel, ”temperatura” în jurul său creștea, situația devenea agitată. Lance era pur și simplu alergic la calm; aspect pe care nu îl putea controla. ”Este ca și cum nu s-ar simți confortabil dacă nu există o stare de disconfort, de acțiune iminentă, intensă și decisivă.” (88). Reușea să identifice rapid un punct slab, ceea ce trebuia imediat remediat, corectat. De aici, Lance era un tip care judeca absolut totul în jurul său; de la tipul de cereale care trebuiau consumate, la locul în care echipa ar fi trebuit să se antreneze, până la felul în care trebuia făcut un espresso. Pentru Armstrong nu existau zone gri. Ceea ce era de apreciat, aprecia, ceea ce era de criticat, critica dur. După cum mărturisește Hamilton, gluma pe care obișnuiau toți să o spună în legătură cu Lance era următoarea: „…singurul cuvânt care, garantat, l-ar scoate din sărite pe Lance ar fi poate.”

2. Armstrong nu putea suferi cicliștii plângăcioși, cei care nu puteau ține ritmul și care (mai rău) se văitau din cauza asta. Cei care își făceau un obicei din a întârzia, cei care erau dezorganizați, cei care își căutau mereu scuze, cei care se plângeau de vremea proastă în timpul curselor, cei care își făceau prea multe probleme, cei care rulau mereu în trenă erau, din perspectiva lui Lance, niște nătângi; și odată catalogați astfel, nu mai exista cale de întoarcere în ochii lui Armstrong. Exemple? Bobby Julich, rival al lui Armstrong încă din perioada junioratului, un tip cu un aer intelectual (chestiune niciodată apreciată de Lance) care obișnuia să discute cu pasiune despre subiecte precum nutriția sau tipuri de accidentări. Johnny Weltz, team director-ul Postal, un tip calm și relaxat despre care însă nu se putea spune că organizarea era punctul său forte. După câteva erori în acest sens, Lance era deja în căutarea unui alt director de echipă; asta și ca semn al influenței decizionale enorme pe care o avea Armstrong la U.S. Postal, încă de la început.

3. Ultimul punct indică o a treia caracteristică a lui Lance Armstrong: rapiditatea cu care lua o decizie. Pentru Lance nu existau momente de analiză, de cântărire a lucrurilor. S-a întâmplat ca ceva să nu funcțiuneze, ca cineva să se facă vinovat de o eroare? Gata, decizia era deja luată. Situația era remediată, respectivul era înlocuit sau era etichetat ca nătărău. În acest mod, Johnny Weltz a fost botezat Fucking Johnny Weltz, personaj care de altfel a și fost nu după mult timp înlocuit cu Johan Bruyneel. În contrapoziție, existau tipi precum Viatcheslav Ekimov și Frankie Andreu, cicliști muncitori, capabili de a accepta orice provocare, tipi respectați de toată lumea; în special Andreu, despre care s-ar putea spune că era un fel de frate mai mare al lui Lance. Se pare că Armstrong îl respecta enorm pe acest Andreu, Frankie fiind printre singurii care aveau curajul să-i vorbească direct, fără ocolișuri lui Lance. Vom mai vorbi despre acest personaj cu altă ocazie.

lance amstrong probikeaddiction

4. Armstrong urăște să piardă. Cred că fanii ciclismului au avut ocazia să-l audă pe Armstrong declarând de mai multe ori asta. Hamilton este însă de părere că ar fi vorba despre ceva mult mai profund decât simpla ură de a pierde. ”Înfrângerea îi scurt-circuitează creierul. Este ilogic. Este imposibil. Ca și cum ceva în univers nu este în regulă și trebuie să fie reparat.” (91)

5. Lance vorbește despre și analizează în detaliu cursele la care participă; cu plusurile și cu minusurile acestora. Cel mai mult însă, Lance vorbește despre adversarii săi. Se pare că Armstrong era un fel de enciclopedie ambulantă atunci când vedea vorba despre informațiile legate de rivalii săi. Știa tot: locurile unde aceștia se antrenează, doctorii cu care lucrează, metodele folosite, etc. Identifica de asemeni cicliștii și echipele care foloseau substanțe interzise, nu cu scopul de a-i judeca, ci pur informativ.

6. Pentru Armstrong totul era decisiv. Lucrurile nu putea fi decât albe sau negre, dezastruoase sau excelente. Armstrong nu intra în curse cu speranțe sau cu idei vagi. Era ca și cum funcționa după un comutator; orice mișcare era una pe viață și pe moarte. Dacă mergea rău, era un dezastru, dacă mergea bine, Lance era magic. În fața unei astfel de situații se afla Armstrong în 1998 la startul Turului Luxemburgului. Din punctul său de vedere, dacă nu ar fi câștigat cursa, probabil că s-ar fi retras din ciclism. Dacă ar fi câștigat-o, cariera sa ar fi continuat cu succes…

7. Armstrong este un tip norocos. În primul său an de la revenire (1998), Lance decide să nu participe la Turul Franței, alegând să concureze în Vuelta. Ce are a face asta cu norocul proverbial al lui Armstrong? Ne lămurește Tyler Hamilton…

Afacerea Festina

lanceÎn timpul Turului Franței din 1998 o mașină a echipei Festina este oprită la graniță și percheziționată în detaliu de către poliția franceză. Rezultatul: 234 doze EPO, 82 de fiole de hormoni, 160 de capsule de testosteron, etc. găsite și confiscate de către ofițerii de vamă. În caravana plutonului se instalează imediat panica și haosul. Poliția descinde în autobuzele și în mașinile echipelor, în căutare de substanțe interzise. Unii cicliști (Alex Zülle) au fost arestați, la fel și unii doctori; echipa Festina a fost eliminată din competiție. Din toată această nebunie lipsea, cu noroc, Lance Armstrong. Tyler Hamilon se afla însă în cursă. În principiu, totul trebuia să fie reluat de la zero, toți cicliștii urmând a concura complet ”curați”. A existat totuși un plan B. Dacă până atunci, echipele și doctorii acestora furnizau cicliștilor substanțele interzise (în special EPO), imediat după Afacerea Festina, cei aflați încă în competiție au găsit individual metode de a-și procura dozele de EPO. Astfel, competiția s-a redus la următorul aspect: cine are cel mai bun plan B, va câștiga Turul. Rude, prieteni, soții, mecanici, veri și întâlniri scurte în parcări și în alte locuri asemenea au asigurat cicliștilor dozele necesare de EPO. În acel an, cursa a fost câștigată de Marco Pantani, urmat de Jan Ullrich. După acea ediție a Turului Franței, era limpede pentru toată lumea că o nouă eră în ciclism avea să urmeze. Unii au crezut că va fi o eră a ciclismului curat… În fapt, a urmat o eră neașteptată, era planului B, era Lance Armstrong.

Primele trei părți ale recenziei le găsiți aici: I - intrand in joc, II - apartinand de pluton, III - Introducere in dopaj.